Povestea Jurnalul Sufletului – Zi de Zi cu Mine Însumi

pozeterapie8

Îmi place să scriu, chiar dacă majoritatea gândurilor mele acum sunt pline de tristețe. În fiecare rând pe care îl scriu pun suflet și descriu fiecare filă dintr-un jurnal pe care l-am ținut ascuns în gândurile mele ani de-a rândul.

Prima filă – Străina din oglindă

M-am trezit într-o zi, m-am privit în oglindă și nu m-am recunoscut. Trăsăturile mele fizice erau aspre, iar ochii mei exprimau doar ură și dispreț. Am vrut să plâng, dar nu mi-am permis. Nu meritam să plâng pentru ceea ce trăiam atunci, trebuia să țin fruntea sus și să fiu altcineva. În ziua aceea am fost un observator ce mi-am analizat comportamentul. Rezultatul a fost unul dureros, dar mi-am dorit să revin la persoana care eram înainte. Mi-am dat seama că mă transformasem într-o persoană pe care o uram din tot sufletul și voiam să o distrug în fiecare minut din viața mea. Ridicasem un zid fără ferestre sau uși, un zid care mă apăra de toții oamenii care mă iubeau. Duceam un război cu mine însumi, simțeam că merit să sufăr și să dispar ușor-ușor din viața lor. Să devin o nulitate și să dispar în eter…

Persoana sociabilă nu mai exista. În locul ei apăruse o femeie care doar privind o haită de lupi i-ar fi pus pe fugă. Persoana care zâmbea și glumea a fost înlocuită de o femeie care țipa și arunca cu răutăți în stânga și în dreapta ei. Persoana căruia îi plăcea să ajute nu mai exista și în locul ei apăruse o femeie care voia să se chinuie singură. Nu voia să ofere ajutorul nimănui căci nici ea nu voia să primească ajutor. Femeia aceea avea doar un singur gând. Voia să dispară, să nu mai existe…

În ziua aceea, am plecat de la muncă plângând, dar lacrimile nu erau la fel ca în alte dăți. Acestea strigau după ajutor!!! A fost prima zi când mi-am dorit ca eu să fiu bine.

A doua filă – Străina mi-a zâmbit

Am acceptat că am nevoie de ajutor și am mers la psiholog. Mi-a fost greu să recunosc că eu, o persoană puternică, are nevoie de ajutor de specialitate. La prima ședință am fost întrebată de ce am venit. Răspunsul meu a fost: Nu știu exact ce probleme am, dar eu vreau să fiu bine. Nu mai vreau să simt că nu am control asupra vieții mele, nu mai vreau să simt că în locul meu trăiește un roboțel care este programat să facă anumite chestii. Vreau să simt că trăiesc cu adevărat!

Am plâns mult în timpul ședinței, am plecat de acolo mai răvășită decât eram înainte. Nu mai aveam aceleași gânduri, iar mintea mea zbura către locuri de mult apuse și îngropate adânc în sufletul meu. Seara am plâns. Am luat fiecare eveniment pe rând și am plâns până când am rămas fără aer. Inima îmi bătea tare, respiram din ce în ce mai greu. Pentru prima dată mi-a fost frică că voi muri singură și că nimeni nu își va da seama de lipsa mea. Conștientizam cât de mult mă izolasem pentru că îmi era frică să recunosc că am probleme ce mă copleșesc. Mi-am amintit fiecare persoană care îmi fusese alături în ultimul timp, fiecare cuvânt de încurajare, fiecare zâmbet…

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s