Omul este perfect așa cum este el…

after-the-rain-jump-jumping-48262

Îmi doream să fiu perfectă pentru a putea fi valorizată în ochi mei și ai celorlalți deoarece căutam iubirea și credeam că doar așa o voi obține. Nu reușeam să văd că eram iubită și apreciată. Negam orice gând și căutam mereu alte metode prin care puteam fi iubită. Nimic nu era suficient pentru mine ci îmi doream să fiu cea mai bună în tot ce făceam.

Nu îmi permiteam greșeli, trebuia să am viața perfectă și să aud doar lucruri bune despre mine. Nu acceptam critici sau contraziceri. Eu eram perfectă și la fel și viața mea. Gândeam situații, reacții, planificam fiecare moment din viața mea. Eram foarte meticuloasă și tot ce făceam trebuia să fie impecabil. Mi-am traumatizat colegele de la facultate la proiectele de grup doar pentru că eu voiam să fiu apreciată și să aud vorbe de laudă la adresa mea. Paradoxul este că în momentul când auzeam vorbele de laudă mă bucuram pentru câteva minute și după uitam toate cuvintele acelea.

Târziu, mi-am dat seama că de fapt căutam altceva și din cauza aceasta voiam să aud vorbe de laudă. Ceea ce eu nu știam pe atunci era faptul că aveam nevoie doar de o privire în oglindă și să fiu mulțumită cu mine însumi așa cum eram. Căutam aprecierea din partea mea, nu de la altcineva. În ziua în care m-am uitat în oglindă și mi-am spus mulțumesc pentru că ești așa cum ești, nu m-a mai interesat ce văd ceilalți la mine. A început să mă interese doar părerea mea despre mine și aprecierile pe care le am eu pentru mine. În momentul când m-am acceptat așa cum sunt nu m-a mai interesat perfecțiunea și mi-am dat seama că oamenii din jurul meu mă iubeau așa cum sunt.

Sunt perfectă așa cum sunt! Nu sunt perfectă prin comparație cu alte persoane, ci sunt perfectă pentru că m-am acceptat așa cum sunt…Fiecare om este unic prin felul lui de a fi, astfel încât fiecare persoană este perfectă în felul ei unic și propriu!

Jurnalul sufletului – filă din povestea vieții

Advertisements

Imperfecțiunile perfecțiunii

IMAG1221

Prima mea reacție în multe situații neplăcute era aceea de a fugi pentru că nu dețineam suficiente informații despre acele momente și nu aveam controlul asupra situațiilor. Tot ce era necunoscut pentru mine mă speria și mă făcea să fug. Fiind o perfecționistă, reacțiile mele de comportament trebuiau să fie pe măsură. Nu îmi permiteam să greșesc și să fiu judecată pentru o reacție greșită. Pentru mine fuga era soluția în fața situațiilor în care puteam fi respinsă sau abandonată. Dacă eu reușeam să plec înainte de a trăi acele momente nu aveam cum să sufăr din cauza respingerii sau abandonului.

Rana de respingere pe care o aveam îmi dicta un comportament de fugară. Orice relație care nu era așa cum voiam eu devenea istorie în câteva minute. Nu suportam ideea de a fi respinsă de bărbatul cu care încercam să am o relație și fugeam la primul semn că el va vrea să plece din viața mea. Nu aveam răbdare să las viața să decurgă așa cum trebuie. Gândeam reacții sau situații ce mă  puneau în valoare și din care să obțin ceea ce îmi doream. Îmi planificam viața la minut doar ca să fiu sigură că voi avea ceea ce vreau și să nu mă lovesc de situații pe care nu le pot controla. Credeam că astfel sunt stăpână pe viața mea și mi se va întâmpla doar lucruri pe care eu vreau să le trăiesc.

În cazul în care într-o relație bărbatul nu se comporta cum voiam eu, încercam să îl schimb sau îl îndepărtam. Am făcut multe jocuri în relațiile mele până în ziua când      mi-am dat seama că mă jucam de fapt cu viața și sufletul meu. Devenisem o persoană ireală doar pentru că ani de-a rândul mă schimbasem în speranța că îmi va fi mai bine. Din momentul în care mi-am dat voie să fiu așa cum sunt și m-am acceptat cu defecte și calități viața mi s-a schimbat. Am simțit că sunt reală și pot să simt fiecare emoție a trăirilor mele de zi cu zi.

În ziua când am acceptat un bărbat în viața mea așa cum era și i-am dat voie să fie cum este el, am înțeles ce înseamnă iubirea necondiționată. Au dispărut resentimentele, false așteptări și au apărut situațiile neprevăzute în fața cărora nu m-am blocat, ci din contră le-am trăit așa cum erau. Nu am mai gândit reacții de comportament și am trăit așa cum am simțit. Nu am mai contat dacă greșesc sau nu. Căci nici un comportament nu este greșit dacă este real și îl trăiești pentru că îl simți. Am avut momente când am vrut să fug dintr-o relație, dar am avut curajul să mă opresc și să aștept tot ce avea să vină.

Nu știu ce se va întâmpla mâine, dar știu că nu voi mai fugi și din contră voi sta să trăiesc ce se va întâmpla!

Jurnalul sufletului – filă din povestea vieții

Lumea reală așa cum este ea

8500489beb252377e592c429c9c263e5_XL

Trăiam adesea într-o lume imaginară pe care mi-o creasem în copilărie. Atunci când lumea reală nu mă făcea fericită, fugeam în lumea mea unde eram cine voiam să fiu și eram așa cum voiam să fiu. Nu mă acceptam, consideram că nu sunt suficient de bună pentru a fi iubită așa că trebuia să fiu de fiecare dată altcineva până în ziua când cineva avea să mă iubească. Rana de respinge era atât de puternică încât nici eu nu aveam control asupra ei.

M-a durut când am aflat că de fapt, copil fiind, am simțit că mama mea nu mă iubește și astfel mi-am creat o lume în care oamenii mă iubeau. Copil fiind am crezut că nu merit să fiu iubită așa cum sunt, deoarece dacă propria mea mamă nu mă iubește, nimeni nu va putea să mă iubească…Nu înțelegeam de ce nu pot fiu iubită și am început să lupt să fiu perfectă. Oamenii iubesc perfecțiunea și m-am gândit că voi fi astfel și eu iubită, dar nu a fost așa. Ceea ce eu nu vedeam era faptul că mă îndepărtam de mine însumi și mă transforma în ceva ce nici măcar eu nu puteam iubi.

În ziua când m-am acceptat pe mine, cea reală, mi-am dat seama că de fapt iubirea are multe forme. Ea poate veni din lucruri mărunte sau gesturi mărețe și dacă învăț să le văd așa cum vin ele în viața mea pot să simt iubirea. Doar eu știu ce mă face fericită și momentele când eu simt că iubirea îmi bate în geam. Poate uneori îmi va bate la ușă, poate uneori îmi va bate la geam sau poate uneori va ieși de sub pat…

În ziua când m-am oprit din căutările în lumea mea de vis am văzut cu proprii ochi iubirea din viața mea. Ea fusese acolo mereu, dar eu nu o văzusem căci eram în lumea mea de basm. Viața însăși este o poveste și fiecare om zi de zi trăiește o filă din aceea poveste. Nu am mai visat, ci mi-am dorit și am găsit în viața mea reală ceea ce căuta în lumea mea de basm. Am avut curajul să privesc în jurul meu și am găsit iubirea.

Mama mă iubise și mă iubea așa cum știa ea…Și astfel am învățat că: Iubirea se simte așa cum ți-e dăruită de oamenii din jurul tău, nu există o formă ideală a ei, ci ea se simte și se trăiește în diferite forme.

Jurnalul sufletului – filă din povestea vieții

Viața…

1031880-10-1298311372711_large

Am auzit frecvent fraza: Viața își bate joc de mine! Nu, nu viața își bate joc de noi, ci noi suntem cei care ne batem joc de viața noastră. Ne pierdem timpul lamentându-ne pentru orice prostie care se întâmplă în viața noastră, suntem veșnic nemulțumiți cu ce avem, cerșim iubire și plătim pentru clipe de fericire…iar la final de zi plângem în pumni că viața își bate joc de noi…

Nu vreau să fiu ipocrită și eu mi-am plâns de milă și eu am cerșit ca o lașă iubire…Mi-am văzut viața doar în alb și negru, am plâns în pumni, pe stradă, în metrou, în Ratb…M-am lamentat și am judecat greșit viața mea și toate deciziile pe care le-am luat pe parcursul vieții mele. Am pierdut nopți de-a rândul gândindu-mă la ce am greșit de merit o astfel de soartă, am avut momente când am vrut să renunț la viața mea…și totuși nu am făcut-o. Am ajuns la vârsta de 30 de ani și m-am confruntat cu cel mai mare impas al vieții mele. De fiecare dată când spuneam că sunt mai bine de fapt eram mai rău. Făceam aceeași greșeală pe care o făcusem ani de-a rândul. Mințeam oameni din jurul meu sperând că eu chiar sunt bine. Mă mințeam pe mine însumi crezând că astfel voi fi bine. Până într-o zi când…

Până într-o zi când am realizat că trebuie să mă accept așa cum sunt. Că trebuie să fac pace cu mine însumi și să le permit oameni din jurul meu să mă vadă așa cum sunt. Poate astăzi voi zâmbi din suflet căci am motive să o fac. Poate mâine voi plânge și mă voi lamenta din cine știe ce prostie… Sunt om și nu sunt perfect căci nici nu vreau. Am defecte, dar și calități. Nu sunt perfectă, dar mă iubesc așa cum sunt, căci indiferent de situațiile prin care trec, mă trezesc la răsărit și adorm după apus… Nu mai judec oameni din viața mea căci nu am nici un drept să o fac.  Fiecare persoană are dreptul să își trăiască viața cum vrea ea pentru că nimeni nu va înțelege vreodată de ce se comportă ea așa. Reacțiile pot fi uneori comune la majoritatea oamenilor, dar noi nu o să putem niciodată să vedem ce se ascunde în spatele acelui comportament.

Am auzit des comentarii despre persoanele grase sau slabe, urâte sau frumoase, albe sau negre, îmbrăcate sau dezbrăcate…dar vorbele auzite condamnau oamenii, comportamentele și fizicul. Nu am auzit niciodată argumente sau justificări despre aceste aspecte ale vieții.

Poate în ziua când vom înceta să nu mai judecăm alți oameni vom învăța să ne acceptăm pe noi înșine așa cum suntem…

Jurnalul sufletului – filă din povestea vieții

 

O lume doar a mea…

man-universe

Se spune că ceea ce ne înconjoară nu există în realitate. Există în schimb percepția pe care noi o avem asupra lumii ce ne înconjoară. Fiecare om percepe viața și o vede cu alți ochi. Fiecare persoană are propria lume…Și eu am avut lumea mea, am creat o persoană care a avut curajul să ducă bătălii pentru mine. Am creat o străină pe care într-o bună zi nu am mai recunoscut-o, căci în aceea zi eu eram de fapt străina…

Am crezut că m-am schimbat și că acum sunt bine că îmi vindec suferința. Realitatea este alta. Învăț să privesc lumea cu alți ochi, iar suferința nu mai există…Nu am uitat toate momentele pe care le-am trăit, doar că am început să îmi concentrez atenția pe lucrurile frumoase din viața mea care existau și înainte, dar eu nu le observam…

STRĂINA DIN OGLINDĂ

Știu, undeva în adâncul sufletului, știu că eu sunt aceea persoană pentru că eu am modelat-o. Am luat-o ca pe o bucată de plastilină și i-am dat o formă pe care eu o acceptam. Nu era nici frumoasă, nici urâtă. Era simplă ca să nu atragă atenția asupra ei.Voiam ca ea să fie invizibilă pentru oamenii din jurul ei. Nu voiam ca ea să fie observată de către cineva și să-i ofere ajutor, căci știam că va zice da și nu eram pregătită să mă întorc în lumea reală. I-am creat o lume în care să trăiască. Am purtat-o în fiecare zi prin amintiri dureroase pentru a se obișnui cu ideea că asta este viața ei de acum înainte. Trebuia să înțeleagă că lumea reală nu este și pentru ea. Trebuia să înțeleagă că merită doar lumea pe care eu o construiam în fiecare zi și noapte. Trebuia să înțeleagă că primește ceea ce merită.

M-am gândit mult timp dacă corpul meu din plastilină merită un suflet. M-am gândit că dacă toată aceea suferință și durere trebuie să își facă casă undeva și astfel…Într-o bună zi i-am creat sufletul. Am luat fiecare moment trist și i l-am arătat. I-am povestit despre fiecare moment în parte. I-am spus despre fiecare om care i-a făcut rău. Am învățat-o să simtă ură pentru oamenii care vor să se apropie de sufletul ei. Am învățat-o să fugă de fiecare persoană care voia să o iubească. I-am explicat că iubirea nu există, că este o fantasmă care îi provoacă durere în suflet. I-am arătat fiecare om din viața ei și i-am zis povești despre suferința pe care i-a provocat-o fiecare…

În ziua când a acceptat suferința și durerea i-am arătat ce înseamnă frica și anxietatea.  Trebuia să mă asigur că nu va avea niciodată curajul să mă înfrunte și să își dorească să iubească. Am purtat-o nopți de-a lungul prin situații care îi provoca răni în suflet. O priveam cât suferă și mă bucuram. Primea ce merita, dar trebuia să mă asigur că nu se va răzvrăti, așa că am insistat până în ziua când am văzut în privirea ei doar tristețe și durere. Suferința îți făcuse casă în sufletul ei și nu avea de gând să mai plece de acolo. Uneori, ca să mă asigur că nu se vindecă, o purtam iar prin amintiri și îi arătam trecutul sumbru. Aveam grijă să elimin toate momentele fericite, căci ea nu trebuia să cunoască iubirea și fericirea…

Jurnalul sufletului – filă din povestea vieții

 

Timpul este cheia vieții

7173872_stock-photo-four-seasons

Am învățat să aștept. Am învățat să prețuiesc timpul. Am învățat că viața este minunată atunci când aștepți și dai timp timpului…

Nu te văd des, dar am învățat să prețuiesc fiecare clipă pe care o petrec alături de tine. Atunci când ne vedem mă faci foarte fericită, iar atunci când pleci mi-e frică că nu te voi mai vedea niciodată. Am învățat să prețuiesc fiecare clipă cu tine pentru că este unică în emoții, în trăiri…este unică pentru că nu știu când se va întâmpla…Mi-am dat seama că frica pe care o simt atunci când pleci de fapt mă ajută să lupt să te păstrez mereu în inima mea. Nu te văd des, dar și când te văd inima îmi bate tare…tare, la fel ca prima dată…și așa va bate atât timp cât tu vei face parte din viața mea…

Nu vorbim des, dar atunci când mă suni simt că o faci pentru prima dată. Și ador să îți aud glasul…simt că îți aud pentru prima dată vocea ta caldă și dulce…Nu vorbim des, dar atunci când îmi trimiți mesaj simt fluturi în stomac, iar inima mea o ia razna…mă faci fericită doar că știu că nu trebuie să vorbim des pentru că avem ceva ce mulți nu au. Noi simțim atunci când nu suntem bine și atunci ne căutăm reciproc ca să ne vindecăm unul pe celălalt…Nu vorbim des, dar atunci când o facem timpul se oprește în loc…nu folosim prea multe cuvinte, dar le folosim pe cele care ne fac bine sufletului nostru…

Nu petrecem prea mult timp împreună, dar atunci când suntem împreună timpul devine aliatul nostru. Ne ajută să trăim toate emoțiile și dorințele noastre… Noi i-am dat timpului timp, iar el ne-a dăruit clipe frumoase și intense…Clipe pe care nu le vom uita niciodată niciunul dintre noi, căci în ele punem vise și dorințe…teamă și speranță…fericire și iubire…

Jurnalul sufletului – filă din povestea vieții

 

La pas prin București

5845b708-3068-4ea3-b91c-3823592b13d5

Ani de-a rândul m-am tot plimbat prin București. Uneori cu diferite lucruri de rezolvat, alteori doar simple plimbări. Astăzi a fost diferit. M-am bucurat de tot ce îmi apărea în fața mea, în fața ochilor mei. Astăzi am privit viața mea cu alți ochi.

M-am trezit pierdută prin gândurile și visele mele. Erai și tu acolo și mi-am dat seama că mintea mea spunea: Viața mea este perfectă așa cum este! Viața mea este frumoasă așa cum este ea! Eu sunt perfectă așa cum sunt, dar…tu îmi faci viața mai frumoasă. Îmi place viața mea, dar cu tine în ea îmi place mai mult. Viața mea este perfectă, dar cu tine în ea depășește perfecțiunea. Eu sunt perfectă așa cum sunt, dar atunci când sunt cu tine nu mai contează cât de perfectă sunt pentru cei din jurul meu, contează cât de perfectă sunt pentru tine.

M-am oprit pe o bancă și m-am gândit la tine. De ce gândurile mele zboară mereu spre tine? De ce indiferent de drumul pe care îl aleg în viață, pași mei ajung într-un fel sau altul la tine. Răspunsul a venit fix după ce am învățat să privesc cu alți ochi viața. Gândurile mele ajung la tine pentru că văd în tine o parte din mine…văd răni sufletești pe care le-am avut sau încă le am și eu. Văd în tine imperfecțiunea care pentru mine este perfecțiune…Văd defectele tale pe care le ador pentru că simt că pot să am și eu defecte. Văd în tine calități pe care doar oamenii buni la suflet le au….

Văd în tine un om imperfect care este atât de perfect pentru mine, pentru sufletul și viața mea. Lângă tine visele mele devin realitate, iar realitatea este mult mai frumoasă decât visele mele…